În toată lumea creştină deo azi, începutul anu-
lui este fixat la 1-ma Ianuarie. Aceasta lună, care
după Censoriu se derivă de la Ianus (zeu, ce des-
chidea la Romani cursul zilelor) n-a fost la toate
popoarele începetoarea anului. Unele popoare, d.
e. Francezii, în timpul lui Carol cel Mare, îşi înce-
peau anul la 25 Decembre, aniversarea, naşterii lui
Cristos; altele la 1-ma Martie şi la 25 Martie, în
ziua Buneivestiri; altele la Maiu şi aşa mai departe.
Anul religios al Evreilor se începea la ecvino-
ţiul de primăvară, aniversarea eşirei lor din Egipet;
anul Francezilor, după calendarul republican se
începea, din contră, în ziua când cădea ecvinopţiul
de toamnă. De la 1806 s-a renunţat la această
practică şi s-au reluat vechiul obicei de a începe
anul, nu însă la 25 Decemvrie, ci la 1-ma Ianuarie.
Anul nu a fost totdeuna calculat la, 365 şi 366
zile: calculul greşit al translaţiei aparente a soa-
relui împrejurul pământului a făcut ca anul să fie
diferit la diverse popoare. Astfel Romanii la înce-
put, socotiră anul numai de 304 zile, apoi îl făcură
succesive de 355 zile şi în fine de 366 zile. Anul
egiptean numera 360| apoi 365 de zile şi anul
grecesc 354, 360 şi 365 zile.
Pentru îndreptarea definitivă a anului,
calendariul suferi doue reforme însemnate.
Iuliu Cesar, la anul 45 a. Cr. după calculele as-
tronomului Sosigene, făcu anul ordinariu de 365
zile, iar pe cel visect de 366 zile şi pe care l-au
primit toate popoarele europene, ba se poate zice,
că mai toate popoarele lumii.
Papa Gregoriu al XIII-lea îndreptă la anul 1582
calendariul Iulian, care întârziase de la Iuliu Cesar
până în timpul seu cu 10 zile. I Aceste zile se
adauseră şi anul se făcu atunci cu 10, iar mai
târziu cu 12 zile mai înaintat decât al nostru Iulian.
Calendariul iulian a fost susţinut de întreaga
lume ortodoxă cu multă îngrijire până în timpul de
faţă, când puternica Rusie ortodoxă spre marea
mirare a ortodocşilor a capitulat în cele politice
adoptând calendariul Gregorian.
Romanii la început socoteau anul numai dea
10 luni şi anume l-ma Martie, consacrată zeului
Mars, din care se credea, că scoboară Romul; 2-a
Aprilie, a cărei origine este cu totul nesigură; 3-a
Maiu, consacrată mamei lui Mercur; 4-a Iuniu,
prescurtată din Iunonius. Celelalte se numiră după
ordinea în care veneau: Qintillis,; (Iulie) a 5-a;
Sextilis (August) a 6-a; Septemvre a 7-a; Octom-
vre a 8-a; Noemvro a 9-a; Decemvre a 10-a. La a-
ceste 10 luni, Numa sau Tarciniu mai adause încă
doaue: Ianuarius, consacrată lui Ianus şi
Februarius.
Uşor se poate vedea de aici, că numirile date
lunilor de strămoşii Romani s-au perpetuat până
azi şi adoptat mai de toate popoarele Europei
moderne. Este afară de orice îndoială că numai
schimbările periodice ale luminei lunei, satelitul
pământului, a dat prima dată idea despre
perioadele de timp numite luni. Egiptenii socoteau
lunile de câte 30 zile fiecare, şi după a 12-a lună
adăugeau 5 zile numite epagomene (comple-
mentare) spre a face anul de 365 zile.
Tot după durata schimbărilor lunare, Grecii şi
Evreii aveau 12 luni pline ori goale, numai
Romanii aveau la început 10. După ce a mai adaus
doaue luni adecă pe Ianuarius şi Februarie avend
acuma 12 luni au împărţit zilele aşa pe cum sunt
acuma. Romanii vechi nu cunoscură împărţirea
lunei în septămâni după cum obicinuim noi astăzi.
Ei le despărţiau în părţi neegale numite: Calende,
Ide şi None. Numirea de calende se da de Romani
la ziua primă a fiecărei luni. Ele erau prin urmare
cu totul neschimbătoare. Idele variau, tot cu doue
zile. Ele însemnau într-unele a 15-a zi; prin urmare
împărţau oarecum luna în două părţi, de aici şi
numele lor de Ide de la verbul iduare, a împărţi.
Nonele, din contră să schimbau la a 5 şi a7-a zi a
lunilor şi anume: în Ianuarie, Februarie, Aprilie,
Iunie, August, Septemvre, Noemvre şi Decemvre,
acestea însemna a 5-a, iar în celelalte 5 a 7-a zi.
Nonele trebuiau se cadă totdeuna cu 9 zile
înaintea Idelor, de unde şi numirea lor de None. În
zilele de None se ţineau de regulă terguri de oraşe,
unde cei din provinţă mergeau spre a-şi cumpera
cele de lipsă pentru hrană şi îmbrăcăminte. Tot în
ziua Nonelor cădeau şi sărbătorile la care mergeau
coi din provinţă spre a asculta servitul religios
după care urmau jocurile, pe care le numiau sacre.
Numai în ziua Nonelor erau permişi cei din
provinţă a merge la terg sau la praznic.
Probabil că nedeele noastre de astăzi, încă pot
să-şi tragă datinile de la vechii romani; adecă de la
Nona dies.
Soarele, luna şi toţi planeţii în mersul lor
regulat, par a descrie o cale hotărâtă pe bolta
ceriului. Zona îngustă, în care se află se numesce
zodiac, şi toate stelele cuprinse în acel zodiac s-au
despărţit în 12 grupe dându-se fiecărui grup de
stele numele fiinţei animale, cu care o asemănau.
Aceste 12 grupuri s-au numit constelaţiunile zo-
diacului şi sunt cuprinse în următoarele: Ber-
becele, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara,
Cumpăna, Scorpionul, Săgetătorul, Căpriorul,
Vărsătorul şi Peşcii. Luând câte trei constelaţiuni,
se formează anotimpurile anului.
Dumnezeu a regulat încă de la început zilele de
lucru şi zilele de repaus. „Şese zile se lucrezi,, iar
a şoptea să odichncsci de lucrurile tale”, zice
Domnul Dzeu în cartea facerii. Cunoşcinţa aceasta
au fost practicată de Evrei, Egipteni şi de Chaldei;
au fost însă necunoscută Grecilor, Romanilor şi
Cartaginenilor. Cunoscinţa aceasta de 7 zile a
pătruns în Grecia şi în tot occidentul în suta a treia
după Cristos. Numele zilelor, ce compun fiecare
săptămână sunt împrumutate de Romani de la cei
7 planeţi, ai sistemei solare: Joi, consacrată lui Ju-
piter; - Vineri, Venerii; - Sâmbătă lui Saturn; - Du-
minecă, Dies domineca, consacrată soarelui; -
Luni, consacrată Lunei; - Marţi, lui Marte; , - Mer-
curi; lui Mercuriu. Numele zilelor din septămâna,
ca şi a lunilor se susţin la Romanii acuma creştini,
ba pot să zic, că mai la toate popoarele Europei
până în zilele noastre.
Dzeu au zis să fie ziuă, adecă; au despărţit lu-
mina de întunerec. Prin zi astronomică i să înţe-
lege timpul de 24 oare, ce trece de la un ameaz
până la celalt. - Prin ziua civilă din contră, se înţe-
lege la noi, timpul ce trece de la un răsărit de soare
până la celalt. răsărit. Acest timp cuprinde doue
intervale; unul de lumină numit ziuă; celalt de
întunerec, numit noapte, începutul zilei civile nu
au fost şi nu este acelaş la toate popoarele. Vechii
Egipteni, Romanii, Francezii şi Spaniolii şi-au
ficsat începutul zilei la mezul nopţii. Alte popoare
ca Evrei, Ghinezi şi pană mai daunăzi Italienii îşi
începeau ziua de la apusul soarelui; iar altele de la
răsăritul soarelui, aceştia sunt Grecii şi Perşii.
Din toate aceste epoce, în mare parte capriciul
fiecărui popor, aceia care se poate observa mai cu
siguranţă este numai mezul nopţii sau a zilei, când
soarele meziu trece la meridianul unui loc.
Observaţiunile meteorologice ca d. e. la
pătrariul din urmă, ori la lună nouă, va ploua, sau
va fi timp frumos, ori ninsoare, ş. a. cari se citesc
în mai multe calendare, nefiind întemeiate pe
observaţiuni speciale climei noastre, prin urmare
în cele mai multe calendare, ne-adeverate, ar potea
remânea afară, dar pentru mulţi interesaţi, totuşi
sunt de preferit fiind de multe ori nimerite.
PETNICEANUL
(IOAN CHENDI)
ANUL 1900
NDP cu sătenii săi
NDP cu sătencele sale
Preotul Constantin Bolbotină,
slujitor în Parohia PetnicPage 8